O scanare clinică a mersului pentru diagnostic este o evaluare biomecanică specializată, utilizată de profesioniștii din domeniul sănătății, pentru identificarea și caracterizarea abnormităților mersului, ajutând la diagnosticarea unor afecțiuni musculoscheletale, neurologice și de dezvoltare. Această unealtă diagnostică combină tehnologii avansate, cum ar fi plăci de presiune, sisteme de capturare a mișcării și electromiografie (EMG), pentru a colecta date cantitative despre patternul de mers al unei persoane, care sunt ulterior analizate pentru a detecta abateri față de mecanica normală a mersului. Procesul unei scanări clinice a mersului începe cu un istoric detaliat și un examen fizic, urmat de capturarea datelor privind mersul, fie în timpul mersului liber, fie pe un treadmill. Parametrii principali măsurați includ lungimea pasului, frecvența pasului, durata fazelor de sprijin și de balans, unghiul de progresie al piciorului, amplitudinea de mișcare a articulațiilor (la nivelul gleznei, genunchiului, șoldului și pelvisului) și distribuția presiunii plantare. Acești parametri sunt comparați cu date normative potrivite vârstei și sexului, pentru a identifica abateri semnificative. În diagnosticarea afecțiunilor musculoscheletale, scanările clinice ale mersului pot revela abnormități precum suprapronația în cazul piciorului plat, care poate contribui la apariția fasciitei plantare, sau supinația excesivă asociată cu arcurile înalte, care crește riscul entorselor de gleznă. În cazul tulburărilor neurologice, cum ar fi paralizia cerebrală, scanarea poate arăta un mers spastic cu mișcări de foarfecă (încrucișarea picioarelor) sau mers pe vârfuri, caracteristice acestei afecțiuni. În contextul dezvoltării copilului, scanările mersului pot detecta semne timpurii ale unor afecțiuni precum displazia de șold sau piciorul strâmb, permițând intervenții rapide. Valoarea diagnostică a scanărilor clinice ale mersului constă în capacitatea lor de a cuantifica abnormități subtile care nu sunt evidente doar prin observare vizuală. De exemplu, un pacient cu neuropatie periferică ușoară poate prezenta instabilitate ușoară în timpul fazei de balans, care poate fi măsurată de scanare ca o lățime a pasului crescută sau o durată redusă a fazei de balans. Aceste date obiective susțin un diagnostic precis, ajutând la diferențierea între afecțiuni cu prezentări clinice similare, cum ar fi distingerea între abnormitățile mersului cauzate de slăbiciune musculară versus patologie articulară. Scanările clinice ale mersului contribuie și la planificarea tratamentului, identificând mecanismele specifice care stau la baza disfuncției mersului. De exemplu, o scanare care arată o extensie redusă a genunchiului în timpul fazei terminale de sprijin poate indica slăbiciunea cvadricepsului, ghidând prescripția unor exerciții specifice de întărire. În plus, scanările repetate ale mersului pot monitoriza modificările în timp, evaluând eficacitatea intervențiilor, cum ar fi chirurgia, terapia fizică sau dispozitivele ortopedice. Prin furnizarea unei baze pentru diagnostic și tratament bazate pe dovezi, scanările clinice ale mersului sunt de o valoare inestimabilă în îmbunătățirea rezultatelor pentru pacienți în cazul unor varietăți de afecțiuni.